Confict cu adolescenţii?


adolescenta1

OKIAN.ro

Comunicarea dintre adolescent şi adult în evoluţia copilului apar perioade de criză în care conflictele dintre părinţi şi copii se acutizează. Una dintre cele mai critice şi hotărâtoare perioade pentru conturarea personalităţii viitorului adult este etapa adolescenţei. Tânărul aflat în faza de trecere de la copilărie la maturitate, se confruntă adesea cu atitudini parentale contradictorii. Multe lucruri pe care el le doreşte îi sunt interzise pentru că „este prea mic”, iar altele trebuie să le facă singur pentru că „este deja mare”. Când relaţiile dintre părinţi şi copil se deteriorează, vina este atribuită uneia sau alteia dintre părţi, în majoritatea cazurilor părinţii aşteptând din partea adolescentului nişte atitudini care nu au fost învăţate în grupul familial.

Dr. Hulda Clark

La adolescent, frustrarea este provocată, de obicei, de interdicţiile părinţilor sau de simple conflicte cu fraţi, surori sau alţi copii. Se apreciază că frustrările produse în copilărie au efecte persistente, influenţând reactivitatea adultului în situaţiile de frustrare care în aparenţă sunt analoge celor petrecute în copilărie. În preadolescenţă se produc profunde restructurări în sfera personalităţii, care va evolua trecând succesiv prin stadiile căutării de sine (11-14 ani), al afirmării de sine (14-17ani) şi al impunerii de sine.

Până a ajunge însă la acest ultim stadiu al integrării socio-profesionale, adolescentul va trece prin vârsta pubertală a conflictelor, când apar numeroase cazuri de inadaptare, de ruperea echilibrului psihic în favoarea emoţionalităţii, când tensiunea interioară este mai puternică decât controlul de sine, când instalarea funcţiilor de reproducere generează transformări ce influenţează capacitatea intelectuală, afectivitatea şi temperamentul puberului.

Pe măsură ce adolescentul se va maturiza, reacţiile imediate la frustrare vor deveni mai puţin frecvente şi vor pierde din intensitate, aceasta datorită, pe de o parte, creşterii gradului de toleranţă la frustrare, iar pe de altă parte interdicţiilor educaţiei care va sancţiona în principiu toate reacţiile inadaptate ale adolescentului.

Primul pas în rezolvarea conflictelor care apar în adolescenţă este definirea clară a problemei, stabilirea membrilor din familie implicaţi şi momentul când aceasta apare. Problemele cele mai frecvent menţionate de părinţi sunt: dificultatea de a-l determina pe adolescent să execute sarcini gospodăreşti, conflictele dintre acesta şi fraţii şi surorile lui, refuzul în acceptarea disciplinei şi sfaturilor părinţilor şi acţionarea, ca şi cum „el ştie totul”, inconsecvenţa în îndeplinirea obligaţiilor şcolare, imaturitate afectivă şi închidere în sine.

Următorul pas este de a decide asupra caracteristicilor personale, deziderabile ale adolescentului şi asupra scopurilor ca părinte. Majoritatea părinţilor îşi doresc să crească copii stabili emoţional, maturi, demni de încredere, capabili să ia decizii şi să-şi asume responsabilitatea acestora. În îndeplinirea acestor scopuri este nevoie să se comunice cu adolescentul, să putem să îl facem să înţeleagă părinţii, dar şi părinţii să-l înţeleagă pe adolescent. În mod tipic, comunicarea între părinţi şi adolescent este o problemă. Adesea părinţii întâmpină dificultăţi în cunoaşterea opiniilor, atitudinilor, proiectelor, sentimentelor şi motivelor propriilor lor copii. Abilităţile de a comunica eficient trebuie să fie învăţate. Comunicarea poate fi definită simplu ca fiind procesul de a transmite şi de a primi informaţii. Acest lucru nu este uşor de realizat, pentru că adulţii nu ascultă, pentru că părinţii doresc să preia controlul şi ascultă ca un părinte, iar ca părinte simte că trebuie să rezolve lucrurile. A comunica înseamnă mult mai mult decât a vorbi şi există puţini oameni care să nu aibă nevoie de îmbunătăţirea abilităţilor de comunicare.

Cele mai obişnuite situaţii care creează probleme de comunicare:

1. Mesajul transmis nu coincide întotdeauna cu mesajul recepţionat.

Aceasta se poate întâmpla deoarece:

 a) nu folosim toţi cuvintele cu aceeaşi semnificaţie;

 b) presupunem, de obicei, că suntem înţeleşi;

c) presupunem adesea că l-am înţeles corect pe celălalt. Deci trebuie să fie verificată corectitudinea recepţionării mesajului prin întrebări sau parafraze.

2. Există o diferenţă între fapt şi opinie. Un fapt este ceea ce este adevărat pentru oricine, dar majoritatea lucrurilor pe care le comunicăm sunt opiniile, ideile, sentimentele, preferinţele noastre. Consecinţele în planul comunicării, din perspectiva persoanei care presupune că exprimă fapte,sunt:

a) respingerea altor puncte de vedere ca fiind greşite;

b) nereceptivitate la alte informaţii;

c) inflexibilitate la schimbarea atitudinii;

d) determinarea intrării comunicării în impas.

3. Există multe modalităţi extralingvistice de comunicare, mesajele fiind primite nu doar prin ceea ce spunem, ci prin felul în care o spunem: tonul vocii, expresia facială, mimică, gestica, postura, dispoziţia. Există deci posibilitatea transmiterii de mesaje duble atunci când mesajul verbal este diferit de cel nonverbal. De asemenea, putem comunica chiar dacă nu este pronunţat nici un cuvânt.

4. Două persoane nu privesc lucrurile exact în acelaşi fel. Fiecare abordează situaţiile-problemă într-un fel unic, în raport cu experienţa, cultura, vârsta, valorile şi educaţia sa. Adesea, comunicarea este distorsionată pentru că nu se iau în considerare experienţa şi informaţiile celuilalt în legătură cu problema discutată (este cazul tipic al „prăpastiei dintre generaţii”).

Stiluri parentale de comunicare

Psihologii şi sociologii care au studiat relaţiile din cadrul grupului familial au constatat că anumiţi părinţi tind să folosească un stil relativ «constant de comunicare cu copiii lor, în timp ce alţii folosesc o combinaţie de stiluri în funcţie de scopurile pe care doresc să le îndeplinească.

Stiluri de comunicare dintre părinte şi adolescent

1. Stilul autoritar

a) Scopul părintelui este obţinerea unei supuneri stricte în faţa autorităţii sale. Situaţiile-problemă sunt privite în termeni de „da sau nu”, „ori aşa, ori aşa”;

b) Comunicarea este unilaterală în esenţă, părintele arătând prea puţin interes faţă de opiniile, ideile sau sentimentele adolescentului;

c) Luarea de decizii este făcută exclusiv de către părinte, care îşi prezintă cerinţele şi nu admite dezacord faţă de opinia sa „pentru că aşa spun eu şi eu hotărăsc”;

d) Sugestiile adolescentului nu sunt dorite sau nu sunt luate în considerare atunci când acesta le oferă. Sunt valorizate numai ideile părintelui;

e) Efectele acestui stil de comunicare asupra adolescentului includ consecinţele nefaste de genul:

adolescentul nu învaţă cum să ia decizii şi cum să-şi asume responsabilitatea pentru că nu i se dă ocazia să o facă;

relaţiile dintre părinte şi adolescent sunt „reci”, distante, fără înţelegere mutuală;

dacă adolescentul se supune, o face de frică, nu datorită auto-motivării;

adolescentul va folosi aceleaşi metode aspre în relaţionarea cu ceilalţi, creând bariere în calea dezvoltării unor relaţii sociale armonioase;

adolescentului îi vor lipsi încrederea în sine şi respectul faţă de sine. El va fi mereu dependent de alte persoane.

2. Stilul inconsecvent

a) Scopul părintelui este evitarea conflictelor şi menţinerea liniştii în familie cu orice preţ;

b) Părintele lasă impresia că este depăşit de sarcinile la care nu poate face faţă, are idei şi preocupări vagi despre educaţie şi de fapt nu se ocupă suficient de adolescent;

c) Luarea de decizii este caracteristic inconsecventă. El ameninţă cu pedeapsa, dar mai târziu cedează pentru a evita conflictele. Adolescentului nu i se oferă îndrumări precise;

d) Adolescentul poate încerca să-şi exercite controlul asupra părintelui făcându-l în final să cedeze;

e) Efectele acestui stil pot include următoarele:

adolescentul învaţă cum să-i manipuleze pe ceilalţi şi probabil că nu va fi sensibil la sentimentele celorlalţi;

adolescentul nu va putea tolera uşor regulile şi va fi mereu în conflict cu cei în poziţii de autoritate;

adolescentul nu învaţă să ia decizii judecând raţional şi în cooperare cu alţii, ci va acţiona în virtutea impulsurilor de moment.

3. Stilul hiperprotector

a) Scopul părintelui este să protejeze adolescentul de riscul dezaprobării celorlalţi şi accentuarea importanţei acceptării sociale;

b) Comunicarea implică o relaţie mai apropiată, mai mutuală. Părintele arată interes şi ştie să-l asculte, deoarece este într-adevăr preocupat de adolescent;

c) Luarea de decizii se bazează în parte pe compromisuri; totuşi părintele este centrat pe necesitatea ca adolescentul să fie conformist, să-l intereseze de reacţia celorlalţi;

d) Culpabilitatea este folosită ca metodă de exercitare a controlului, de exemplu, „Ştii cât de mult rău ne faci. Ne speriem foarte tare când întârzii”;

e) Efectele de lungă durată ale acestui stil pot fi:

adolescentul acţionează datorită vinovăţiei şi anxietăţii, nu din motive importante pentru el însuşi;

adolescentul poate dori să obţină succese şi acceptare socială, dar devine anxios şi perfecţionist;

respectul faţă de sine va depinde în prea mare măsură de opiniile celorlalţi şi nu de propria evaluare a sa şi a acţiunilor sale;

adolescentul poate dezvolta sentimente de teamă. A acţiona independent este prea riscant, pentru că a face o greşeală sau a eşua pare o catastrofă.

4. Stilul orientat către situaţia-problemă

a) Scopul părintelui este de a-l ajuta pe adolescent să devină încrezător în sine şi de a-şi folosi propriul raţionament în rezolvarea problemelor;

b) Comunicarea este biunivocă. Atât părintele, cât şi adolescentul transmit şi recepţionează informaţii, fiecare ascultând punctul de vedere al celuilalt;

c) Părintele îşi asumă responsabilitatea de a lua în considerare diferitele variante de rezolvare şi consecinţele acestora împreună cu adolescentul, dându-i acestuia ocazia de a decide pe baza acestor informaţii. Adolescentul trebuie să înveţe din efectele acestor decizii, nu numai prin intermediul recompenselor şi pedepselor parentale;

d) Dezacordul de opinii nu este evitat deşi scopul final este acordul şi satisfacţia mutuală. Părintele îl consultă pe adolescent asupra opiniilor, preferinţelor, ideilor referitoare la consecinţele deciziilor.

e) Urmările posibile ale acestui stil includ:

adolescentul învaţă cum să ia decizii folosind propriul raţionament, ca şi informaţiile pe care le deţin ceilalţi;

încercarea a ceva nou, asumarea riscului nu este asociată cu teama de a nu greşi;

adolescentul are încredere în propriul raţionament, dar, în acelaşi timp, învaţă să ia în consideraţie şi drepturile celorlalţi, ideile şi sentimentele acestora.

Cheia comunicării eficiente constă în învăţarea abilităţii de a vorbi şi de a asculta.

Sugestii pentru cel care vorbeşte

1. Menţineţi-vă la subiect. Exprimaţi-vă precis, specificaţi problema.

2. Fiţi atenţi la modul de a vorbi (tonul vocii, expresia facială, gestică). Acestea comunică tot atât de mult ca şi cuvintele dvs.

3. Nu lăsaţi discuţia să degenereze în cicăleală, ceartă sau critici repetate. Fiţi calm, arătaţi politeţe şi răbdare.

4. Nu monopolizaţi conversaţia.

5. Dovediţi respect pentru sentimentele şi demnitatea celeilalte persoane. Evitaţi cuvintele jignitoare şi insinuările, astfel încât cealaltă persoană «să nu fie nevoită să evite conversaţia şi să fie forţată să se apere doar.

6. Nu presupuneţi că celălalt vă înţelege corect. Verificaţi dacă cealaltă persoană a înţeles ce i-aţi comunicat.

7. Nu încercaţi să vă impuneţi prin stilul dvs. de a vorbi. Nu vă impuneţi propriile dvs. opinii şi valori. Fiţi onest, direct, oferind ideile şi sentimentele dvs. asupra problemei discutate. Explicaţi celeilalte persoane motivele pentru care susţineţi o idee.

8. Oferiţi-vă punctul de vedere ca informaţie şi nu ca „lege generală” sau ca fiind singura idee bună; este necesar să luaţi în consideraţie şi punctul de vedere al celeilalte persoane.

9. Evitaţi centrarea discuţiei pe aspectele negative ale situaţiei. Accentul trebuie pus pe furnizarea de informaţii şi pe primirea acestora pentru a rezolva problema. Acest principiu este deosebit de important: Nu atacaşi cealaltă persoană, atacaşi problema.

Sugestii pentru cel care ascultă

1. Ascultaşi. Arătaşi interes. Acordaşi-i celui care vorbeşte toată atenţia dvs. Uitaşi-vă în ochii celeilalte persoane. Răspundeţi-i. Puneţi întrebări pentru a verifica dacă aţi înţeles corect. Parafrazaţi. Evitaţi să o întrerupeţi, lăsaţi-o să termine ce are de spus înainte de a vă spune punctul de vedere.

2. Fiţi flexibil şi dispus să vă schimbaţi ideile. Nu presupuneţi că dvs. cunoaşteţi tot ceea ce aveţi nevoie de

la început. Cealaltă persoană ar putea să deţină informaţii pe care dvs. nu le posedaţi.

3. Evitaţi să vă înfuriaţi doar pentru că cealaltă persoană nu este de acord cu dumneavoastră.

4. Afla de ce cealaltă persoană are anumite opinii şi idei.

5. Arătaţi că sunteţi pe aceeaşi „lungime de undă” cu persoana care vă vorbeşte, că îi împărtăşiţi sentimentele şi preocupările.

6. Verificaţi dacă toate persoanele implicate în situaţie au înţeles corect convenţia la care s-a ajuns. Viaţa omului devine o succesiune de stadii, fiecare cu începutul şi sfârşitul ei: naşterea, pubertatea, căsătoria, paternitatea, promovarea într-o clasă superioară, specializarea ocupaţională şi moartea.

Adolescenţa este o perioadă în care în linii mari se încheie procesele de creştere şi maturare din perioada pubertăţii. Cele mai semnificative transformări şi achiziţii, sub raportul dezvoltării psihocomportamentale, care vor contura structura şi profilul personalităţii, se află în această perioadă. Însa, spre deosebire de perioadele anterioare, conturarea personalităţii la acest nivel are loc în condiţiile aportului sporit al autoeducaţiei.

Aflat într-o continua căutare de modele, adolescentul devine critic şi intolerant faţă de unele manifestări ale adulţilor, faţă de discrepanţa dintre vorbele şi faptele acestora, refuzând să mai accepte autoritatea lor formala.

Despre adolescenţi există o viziune pozitivă optimistă, dar şi una negativă pesimistă. Viziunea optimistă îl arată pe adolescent mai inteligent, cu mai puţine complexe, mai sincer mai onest. Viziunea pesimistă îl descrie pe adolescent mai rebel mai lipsit de respect faţă de părinţi, de profesori, faţă de autoritate. În fapt, sunt doua expresii extreme ale modelelor culturale. Educaţia se rafinează la aceasta vârsta, puberul apoi adolescentul fiind dominat de cerinţa reevaluării dihotomice, bun-rău, a tot ce se petrece în universul experienţei. Ce a ajuns tineretul de astăzi! Pe vremea mea…Este o fraza celebră pe care au pronunţat-o bunicii, părinţii noşti ne-au spus-o şi nouă, noi le-o spunem copiilor noştri de multe ori. „Ei, pe vremea mea nu se întâmpla asta…”

Fiecare generaţie are un stil, un mod de viaţă care o defineşte şi o singularizează. Au fost şi vor fi „generaţia Beatles”, „generaţia Beverly Hills”, „generaţia Pro”, „generaţia Ohhh, viaţa mea”. Aceasta din urmă a făcut ca stacheta culturii să cadă. Înverşunaţi pe bătrâni, care nu sunt capabili să înţeleagă trăirile lor unice, adolescenţii şi „bătrânii” vor face pace când vor învăţa să se accepte, când experienţa unora se completează cu începutul maturizării celorlalţi.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s