Imagine

Probleme de educare a copilului în familie?


Probleme de educare a copilului în familie?

Lumea actuală este în continuă transformare. Frământările vieţii de azi, precum şi continua dezvoltare la care participăm zi de zi, obligă la căutarea de noi forme de educaţie a copilului. În faţa acestei lumi, copilul se impune printr-o reflectivitate cu totul aparte faţă de generaţiile anterioare. Copilul de azi vede o altă lume cu alţi ochi, faţă de copii generaţiilor trecute. Dacă primele etape ale dezvoltării se pot înscrie în baremurile cunoscute, ulterior actul educaţional trebuie individualizat. Educaţia copilului este atât de strict dependentă de maturitatea noastră, a adulţilor, privind capacitatea noastră de înţelegere a mucului univers pe care copilul şi-l formează încă de la primul contact cu lumea exterioară.
Educarea copilului, lipsită în general de înţelegerea psihologiei lui, găseşte greu modalităţile necesare pentru evitarea eventualelor greşeli. Nu trebuie scăpat din vedere faptul că, copilul îşi formează personalitatea în condiţiile lui de viaţă şi în împrejurările în care-şi desfăşoară activitatea lui psihică. El nu trebuie considerat ca un mecanism al perceperii voinţei noastre, dar nici ca o fiinţă fără mobiluri. Trebuie să reconsiderăm copilul ca o fiinţă ce prezintă şi ea unele interese, uneori neinteresante, dar permanent plin de dorinţe, sentimente ce trebuie alimentate într-un cadru adecvat scopului nostru ce avem părinţi în viaţă. Pentru aceasta trebuie ca mai întâi noi părinţii să ne autoeducăm permanent în spiritul ce înflăcărează vieţile noastre de creştini.
Să nu uităm marele adevăr care spune că: „copilul este copia părinţilor săi, atâta vreme cât se poate menţine în umbra acestora.”
Exemplul părinţilor rămâne pilda ce se află mereu în faţa copilului, dar şi mobilul său.
Pentru un copil, părinţii sunt unici şi desăvârşiţi!
Atenţie asupra acestei gratitudini ce nise acordă şi pe care nu avem dreptul să o infirmăm.
O singură greşeală a noastră poate dărâma tot ce am construit până în momentul acela. Acestea sunt momente hotărâtoare în viaţa unui copil. Toate eşecurile educaţionale pleacă de la încălcarea acestui principiu, ştirbind toată munca noastră educaţională de până atunci. În cazul unui eşec de acest tip (exemplul părinţilor infirmă ceea ce spun şi ce fac în anumite circumstanţe) copilul este în imposibilitatea de a acorda clemenţă celui ce i-a trădat aşteptările.
De aici începe un declin, uneori irecuperabil, alteori foarte greu de remontat. Mulţi copii din asemenea momente de răscruce încep să devină nişte autodidacţi, căutând să explice tot prin capacitatea lor de înţelegere şi interpretare, renunţând la sprijinul părinţilor lor. Renunţarea nu este făţişă, în cele mai multe din cazuri uitând un aspect periculos, părintele neştiind ce se întâmplă cu copilul său.
Este adevărat că lumea este presărată de exemple geniale de autodidacţi, cum au fost Creangă, Brâncuşi, Babeş, Pavlov, Gorki, etc., care au depăşit cadrul educaţional părintesc. Nu trebuie uitat însă că la baza elementelor educaţionale ale acestora a existat ca o piatră fundamentală tocmai educaţia părinţilor.
Depăşirea la un moment dat a creat copilului necesitatea evadării din leagănul părintesc al educaţiei spre culmi spre care aceştia din urmă nu se puteau posta.
Din acest punct de conjunctură copilului i se oferă drumurile orientative în viaţă, în sensul concepţiei sale, dar mai ales, aici intervine personalitatea sa de discernământ în alegerea drumului său. Unii specialişti, dar şi nespecialişti, susţin că acest stadiu este determinat de temperamentul copilului, ca şi cum temperamentul poate di rupt de cadrul educaţional iniţial.
Oare un copil crescut iniţial într-un mediu de teroare poate deveni un element plin de curaj şi iniţiativă? Sau, din contră, un copil crescut iniţial ca un mic prinţ, împlinindu-i toate mofturile, poate deveni cu uşurinţă elementul social dependent normelor sociale elementare?
Desigur că nu, căci echilibrul său este viciat tocmai de piatra fundamentală a educaţiei părinţilor, primii terorizându-şi copilul, al doilea caz, devenind subordonaţii voinţei copilului lor „supranatural”.
Acestea sunt extreme educaţionale ale copilului. În realitate, existenţa trebuie să se îmbine cu gingăşia, amândouă aflându-se într-un perfect echilibru, dacă sunt aplicate în momente oportune.
Numai astfel vom avea un copil pregătit suficient şi apt de a păşi mai departe pe drumul educaţiei realizate în familie, biserică, şcoală şi pe marele, cel mai mare drum al autoeducaţiei permanente.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s