Cum să disciplinezi fără să rănești?


Imagine

La unii părinţi există obiceiul de a-şi cicăli mereu copiii. La cea mai mică greşeală ei repetă: “Cât eşti de nepriceput! Orice mişcare a ta este atât de nătângă!” meritată sau nemeritată, această dojană ajunge să inducă unui copil un complex de inferioritate.

El pierde încrederea în sine, iar în familie i se stabileşte reputaţia de nepriceput. Au părinţii asemenea interes?

Nu se poate cere copilului să ajungă neapărat un om cu însuşiri deosebeşte. Părintele are datoria, ca unui copil, în scopul ridicării moralului, să-i arate în multe cazuri mulţumire şi chiar să îl complimenteze când face un lucru bun, iar când nu reuşeşte, să îi facă observaţii în mod discret şi nu în public.

Chiar dacă un copil este de o inteligenţă mediocră, moralul lui trebuie susţinut, făcându-l să creadă că în curând va fi în linie cu ceilalţi colegi.

Orgoliul, care este un apanajul oricărui copil, influenţează în oarecare măsură caracterul lui putându-se prin severitatea părinţilor transforma în factor negativ. Copilul jignit şi umilit nu poate realiza nimic solid şi constructiv. Dezechilibrul moral poate devia de la drumul drept progresul psihic.

Dacă un copil spune un lucru injust, părintele nu trebuie să facă afişaj, povestind tuturor întâmplarea. Umilirea produce un efect de descurajare. Se poate întâmpla ca un copil terorizat prin repetatele cicăliri ale părinţilor să capete ticuri şi tulburări psihice. Desigur că în viaţa copiilor pot exista atitudini stângace care au nevoie să fie îndreptate prin sfaturi părinteşti.

Dar certarea în fiecare zi şi fiecare ceas oboseşte psihicul; copilul nu trebuie să audă toată ziua numai observaţii: “Numai mânca iar că te deranjezi la stomac!”. “Învaţă lecţia la X că iar vei lua notă proastă!”. “Fii atent la teză că vii din nou cu un 4.” “Ţine bine cuţitul că iar te tai”, şi aşa mai departe. În felul acesta părintele bagă în cap copilului că este inferior şi incapabil de a face ceva bun. El devine stângaci la orice efort necesar omului se ajunge prin astfel de educaţie la starea denumită în psihologie cu termenul de “castrate morală”.

Copiii umiliţi toată ziua, cu vremea pot căpăta ideea că părinţii lor sunt oameni care nu sunt capabili să-i sprijine, ci doar să-i certe.

Cum se poate modifica în bine asemenea temperament? Un părinte trebuie să stea la discuţie (uneori) cu el însuşi şi să-şi răspundă la următoarele întrebări:

a.    dacă repetatele observaţii sunt necesare

b.    dacă sunt potrivite cauzei care le-a provocat

c.    dacă, mereu repetate, nu influenţează în mod negativ moralul copilului.

Disciplinarea unui copil este sarcina cea mai dificilă a unei bune educaţii. Din cauza dragostei mari pe care o mamă a manifestă pentru copilul ei, se favorizează indisciplina lui. În primele luni după naşterea copilului, dragostea tatălui este calmă şi temperată. Dragostea mamei pentru copil este focoasă şi se manifestă prin dezmembrări repetate şi o comportare devotată, unită cu o abnegaţie desăvârşită. La început mama nu se gândeşte că un copil, mai târziu îi va da griji, preocupări. Tatăl are un rol mai puţin activ. El este criticul actelor mamei. Mama este persoana destinată să observe caracteristicile, temperamentul şi defectele copilului; la disciplinarea lui se gândeşte mai puţin. Tatăl, din curiozitate oarecum, cauzează felul îngrijorărilor materne. El se opune răsfăţului exagerat afişat de mamă. Copilul, chiar fiind foarte mic, e atent. El simte că mama este destinată să-l îngrijească şi să-i poarte de grijă. De multe ori tatăl dă dispoziţii oarecum poruncitoare: “Ia-l în braţe!”, “Dă-i un ceai!”. Dacă tatăl este prea agasat de copil, pleacă de acasă.

Când copilul se măreşte, mama trebuie să fie moralizatoare, sfătuitoare, mediatoare şi supraveghetoare. În general, mamele nu cunosc nevoia unei disciplinări echilibrate pentru copil. La vârsta de un an, un an şi jumătate, copilul nu trebuie prea mult cicălit.

Când se apropie de doi ani, copilul începe să primească orgolios exagerata tandreţe a mamei. Auzim de multe ori pe mama spunând: “Vai, ce frumos zâmbeşte!”. Copilul devine mândru, crede  că orice îi este permis şi trebuie să prezinte interes pentru familie. Răzgâiala produce răsfăţ, răsfăţul favorizează indisciplina. Spiritul de ordine în colectivul familial începe să sufere.

În perioada preşcolară disciplinarea trebuie să devină un obiectiv obligatoriu. Părinţii trebuie să pretindă copiilor, când au atins vârsta de 4-5 ani, să fie disciplinaţi. Li se poate da să execute trebuiri uşoare. De exemplu, li se poate spune: “Te las puţin singur. În acest timp că te îmbraci şi să îţi aranjezi singur camera.” El va fi încântat să execute singur o treabă.

Trebuie să se concilieze principiile de autoritate cu cele de libertate. Copilul va înţelege că i s-a încredinţat o muncă pentru care răspunde. Nu va fi certat, nici ameninţat dacă sarcina nu va fi bine îndeplinită; se va aştepta o altă ocazie.

Dacă o muncă  îi este încredinţată şi nu este executată la timpul potrivit sau este făcută cu greşeli, va fi ajutat cu îngăduinţă. Trebuie evitate, pe cât posibil, dojenile cu umilire. Chiar o mică contribuţie personală a copilului trebuie apreciată şi complimentată. Trebuie să se urmărească la el un efect psihic de satisfacţie, căci copilul nu trebuie să piardă încrederea în el.

Chiar copilul mic trebuie să fie activ. Trebuie să se tolereze oricărui copil unele stângăcii, neascultări. Cel mic mişcă unele obiecte, uneori le trânteşte, strică jucăriile, se plictiseşte repede de ele, le aruncă. E bine să i se ia din mână ce e vulnerabil. Pentru a oprit să facă stricăciuni trebuie să i se explice prin câteva fraze de ce nu trebuie să facă ceva rău. Să i se dea mici treburi în casă, mai ales dacă e fetiţă, să i se explice cum trebuie să fie executate. Să facă ordine în lucrurile ei, să şteargă masa după ce a mâncat, să măture prin casă din când în când.

Desigur că ea nu va îndeplini aceste treburi cu perfecţiune. Părinţii trebuie să-i încurajeze şi complimenteze treburile reuşite.

Părinţii pot şi trebuie să ceară copilului o comportare potrivită vârstei lui. Când începe frecventarea şcolii trebuie educat în sensul să fie perseverent în munca şcolară şi stăpân pe sine în faţa greutăţilor ivite.

Frica şi laşitatea sunt însuşiri opuse unei bune discipline. Să i se atragă atenţia că omul disciplinat nu este mândru cu ce are, nu se laudă.  Copilul trebuie educat astfel încât nici în cazul în care are greutăţi în viaţă să nu-şi piardă buna dispoziţie, ci să fie maleabil.

Omul disciplinat poate fi considerat, pe bună dreptate, numai acela care întotdeauna şi în toate împrejurările are o comportare justă, folositoare şi care găseşte în el tăria de a avea continuu aceeaşi purtare, fără a ţine seama de nici un fel de greutăţi şi neplăceri.

Tatăl trebuie să inspire încredere şi să fie respectat. Niciodată un copil nu trebuie să fie pus în situaţia de a considera părintele său un om rău. Greşelile mici trebuie urmate de avertismente ca pe viitor să fie evitate, nu ca un rezultat al constrângerilor, ci ca o consimţire conştientă.

Sunt copii socotiţi instabili, care nu pot sta liniştiţi. La şcoală nu se pot fixa pentru a asculta, a înţelege şi a învăţa. Acasă nu au răbdare să stea în acelaşi loc. Sunt inteligenţi şi când li se explică ceva reţin uşor. La jocuri încep unul şi imediat îl schimbă cu altul. Sunt greu de adaptat la o viaţă ordonată, programată. Sunt deficitari în ceea ce priveşte atenţia şi voinţa, dar au o percepe normală. Joaca şi sportul disciplinat sunt mijloace educative care dau rezultate bune.

Muzica în cor poate fi un mijloc de stabilitate, bine înţeles când copilul este muzical.

În casă orice copil trebuie să-şi vadă părinţii ducând o viaţă regulată. Ei trebuie să se culce zilnic, sau aproape zilnic, la ore normale, nu trebuie să-şi piardă nopţile sub nici un pretext, căci noapte este timpul rezervat odihnei şi refacerii forţelor vitale. În casă şi la lucru ei trebuie să aibă o ţinută corectă. O îmbrăcăminte ruptă sau murdară este un exemplu negativ pentru copil. Să nu se vorbească în casă despre fapte certate cu morala. Ideea că un copil nu înţelege ce se vorbeşte în casă este greşită.

Disciplina colectivului familial cere să nu se utilizeze minciuniîn nici o situaţie care se iveşte în viaţa de familie. Disciplina copilului cere ca legăturile lui cu oamenii în mijlocul cărora trăieşte să fie adaptate la realitate. Totuşi părinţii trebuie să-i favorizeze un grad de independenţă. El trebuie lăsat să interpreteze cu mentalitatea lui ce observă. Dacă face o mişcare nepotrivită se poate discuta cu e, fără ceartă.

În şcoală copilul mare face cunoştinţă cu viaţa socială. După ce vine acasă de la şcoală, părinţii trebuie să ia parte activă la dirijarea modului în care acesta îşi face lecţiile.

Unii părinţi, de teama surmenajului la care ar putea fi expus copilul caută să-l sustragă de la activităţile extraşcolare. Se fac greşeli educative când se sustrage copilul de la obligaţiile sociale, care nasc preocupări faţă de societatea  în mijlocul căreia trăieşte. Disciplinarea elevului trebuie să fie legată de toate manifestările colegilor de şcoală. Numai astfel va putea activa cu toate forţele sale fizice, psihice şi morale în societate. Conlucrarea strânsă între organizaţiile tinerilor, şcolară şi familie, sprijinul şi participarea învăţătorilor, profesorilor, educatorilor în acţiunile şi manifestările iniţiate pentru copii şi tineret constituie o garanţie a procesului muncii educative, a bunelor rezultate în formarea şi educarea tinerei generaţii.

Uneori părinţii nu au răbdarea necesară de a convinge un copil să facă aşa cum cer ei şi utilizează metode forte. Preconcepuţi în idei sau călăuziţi după vechile slogane: “Bătaia e ruptă din rai …”, etc. Părinţii care sunt adepţi ai comportărilor brutale pierd răbdarea de a-şi dirija copiii în mod raţional. Ei vor să impună cu forţa felul lor de gândire şi acţiune, ceea ce constituie o greşeală.

Reprimarea bruscă, a unor purtări nepermise poate fi dăunătoare, căci dacă nu este îndreptăţită poate crea complexe care să se pregătească la copil o stare de revoltă permanentă.

Desigur că idealul este să nu se ajungă niciodată la nevoia pedepsirii aspre. Totuşi situaţiile cer uneori o pedepsire aspră, mai ales când copilul, cu toate lămuririle cei se dau, nu vrea să deosebească ceva ce nu îi este permis să facă de ceea ce îi este permis.

În toate cazurile sancţiunile trebuie să fie logice şi de aşa natură încât să lase impresii corecte asupra copilului.

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s