Rolul motivaţiei în viaţa noastră


motivation

OKIAN.ro

Motivaţia este un „concept fundamental în psihologie şi, în genere în ştiinţele despre om, exprimând faptul că la baza conduitei umane se află întotdeauna un ansamblu de mobiluri – trebuinţe, tendinţe, afecte, interese, intenţii, idealuri – care susţin realizarea anumitor acţiuni, fapte, atitudini”.

            Omul desfăşoară multe activităţi: mănâncă, se joaca, învaţă, colecţionează lucrări de arta, îşi agresează semenii, îi ajuta. O trăsătura comună acestor activităţi este motivaţia, fiind primul lor element cronologic.

A cunoaşte motivaţia unei persoane echivalează cu găsirea răspunsului la întrebarea ,,de ce’’ inteprinde o activitate. Răspunsul este dificil, deoarece cauzele declanşatoare sunt multiple şi nu se pot reduce la stimulii externi. Activitatea, reacţiile sunt declanşate şi de cauze interne; ansamblul lor a fost numit motivaţie de la latinescul motivus (care pune în mişcare). Pentru unii psihologi, motivul este numele generic al oricărei componente a motivaţiei fiind definit ca fenomen psihic ce declanşează, direcţionează şi susţine energetic activitatea.

            Motivaţia acţionează ca un câmp de forte (Kurt Lewin) în care se afla atât subiectul cât şi obiectele, persoanele, activităţile. Pentru a caracteriza o componenta a motivaţiei s-a folosit conceptul de vector care poseda în fizica: mărime, direcţie şi sens. Analog vectorilor fizici, vectorii-motivaţiei sunt caracterizaţi prin intensitate, direcţie şi sens, proprietăţi care pot fi măsurate prin anumite metode psihologice. Direcţia şi sensul unui vector exprima atractia, aproprierea sau evitarea sau respingerea. Intensitatea lui, se regăseşte în forţa de apropiere sau respingere. Între motivaţiile active la un moment dat, ca şi între forţele fizice, pot exista relaţii diverse, dar mult mai complexe.

            Rolul motivaţiei

Motivaţia este esenţială în activitatea psihică şi în dezvoltarea personalităţii, astfel:

  • este primul element cronologic al oricărei activităţi
  • semnalizează deficituri fiziologice şi psihologice (ex: foamea semnalizează scăderea procentului de zahar din sânge sub o anumita limita, în vreme ce trebuinţa de afiliere este semnalizata de sentimentul de singurătate)
  • selectează şi declanşează activităţile corespunzătoare propriei satisfaceri şi le susţine energetic (trebuinţa de afirmare a unui elev declanşează activitatea de învăţare, participare la concursuri)
  • contribuie, prin repetarea unor activităţi şi evitarea altora, la formarea şi consolidarea unor însuşiri ale personalităţii (interesul pentru muzica favorizează capacitatea de execuţie a unei lucrări muzicale).

La rândul ei, personalitatea matură funcţionează ca un filtru pentru anumite motive: cele conforme orientării ei generale sunt reţinute, cele contrare sunt respinse.

            Sistemul motivaţional

Componentele sistemului motivaţional sunt numeroase, variază ca origine, mod de satisfacere şi funcţii. Aşa cum s-a afirmat, motivaţia umana include trebuinţe, motive, interese, convingeri, tendinţe, intenţii, dorinţe, aspiraţii

Trebuinţele sunt componente ale motivaţiei care semnalizează o stare de dezechilibru fiziologic sau psihologic. Modelul ierarhic al trebuinţelor umane (A .Maslow) ne demonstrează faptul că trebuinţele umane sunt organizate într-o structură ierarhică, la baza fiind plasate trebuinţele fiziologice, iar în vârful piramidei trebuinţele referitoare la realizarea de sine.

Modelul ierarhic al trebuinţelor umane elaborat de Maslow cuprinde următoarele categorii:

  1. trebuinţe fiziologice (trebuinţa de hrană, de apă, trebuinţa sexuala, trebuinţa de odihnă)
  2. trebuinţe de securitate (apărare, protecţie, echilibru emoţional)
  3. trebuinţe de iubire şi apartenenţă la grup ( trebuinţa de a aparţine unui grup, de a fi acceptat, de a oferi şi primi afecţiune )
  4. trebuinţe de stimă de sine ( trebuinţa de prestigiu, de a beneficia de aprobare şi preţuire, de a atinge obiective)
  5. trebuinţe cognitive (trebuinţa de a înţelege, de a cunoaşte, de a explora, de a descoperi)
  6. trebuinţe estetice (trebuinţa de frumos, de ordine, de simetrie, de armonie)
  7. trebuinţe de autorealizare şi de valorificare a propriului potenţial (trebuinţa de a-şi utiliza potenţialul creativ, de a găsi autoîmplinirea).

Trebuinţele lui Maslow sunt trebuinţe de deficienta (primele patru clase de trebuinţe) şi trebuinţe de creştere sau dezvoltare (dorinţa omului de a avea succes, de a şti, de a-şi valorifica aptitudinile şi care includ ultimele trei clase de trebuinţe).

În viziunea lui Maslow, o trebuinţă superioară nu se exprima decât atunci când sunt satisfăcute, măcar parţial, trebuinţele de nivel inferior, iar cu cât o trebuinţă se află mai spre vârful piramidei,v cu atât ea este mai specific umana, iar satisfacerea ei produce mulţumire şi dezvoltă o tensiune plăcuta în organism. Cea mai înalta motivaţie, autoactualizarea, poate fi atinsă dacă celelalte nevoi sunt satisfăcute.

Trebuinţele mai sunt clasificate şi astfel:

a. Trebuinţe inferioare prezente la om şi la animale, dar satisfăcute de primul diferit şi trebuinţe superioare specifice omului şi plasate spre vârful piramidei.

b. Trebuinţe homeostazie şi trebuinţe de creştere. Homeostazia este o noţiune împrumutata din fiziologie şi care denumeşte tendinţa organismului de a menţine constanţi parametrii mediului intern. Trebuinţele homeostazice explică doar activitatea de adaptare. Trebuinţele de creştere nu urmăresc menţinerea stării date, ci atingerea unor parametrii superiori, ce presupun perfecţionarea.

Cunoaşterea ierarhiei trebuinţelor este utila în explicarea comportamentelor deoarece:

  • diferite trepte apar pe rând în funcţie de dezvoltare psihică, prima cuprinzând trebuinţe dezvoltându-se în copilărie, adolescenţă sau mai târziu
  • intensitatea trebuinţelor scade de la baza spre vârf
  • trebuinţa superioară nu se satisface decât dacă n-au fost satisfăcute într-o oarecare măsură, cele inferioare ei, (este dificil pentru un profesor sa activeze trebuinţa de a şti a unui elev daca cele de hrana şi adăpost nu sunt satisfăcute)
  • cu cât o trebuinţă este mai înaltă, cu atât este mai caracteristică pentru om.

Psihologia modernă recunoaşte doua tipuri de motivaţie:

  • intrinsecă – în care persoana urmăreşte o activitate (sau chiar mai multe) strict cognitivă, când acţiunile întreprinse sunt pentru sine; de ex.  aspiraţia spre competenţă profesională, socială

Motivaţia intrinsecă  cuprinde:

  1. curiozitatea
  2. atitudine epistemică stabilă prin informaţiile furnizate de procesul învăţării
  3. interesele cognitive
  4. aspiraţia spre competenţă.
  • extrinsecă – în care persoana urmăreşte, prin activităţile depuse anumite recompense morale:prestigiu, notorietate, faima, bani, statut, poziţie

Motivaţia extrinsecă  vizează:

  1. aşteptarea laudei, notei, recompensei materiale
  2. dorinţa de afiliere (elevul învaţă pentru a face pe plac familiei care îl laudă, îl recompensează
  3. elevul nutreşte dorinţa de a corespunde aşteptărilor profesorului; doreşte să fie împreună cu copiii de aceeaşi vârstă
  4. tendinţele normative (obişnuinţa de a se supune la norme, la obligaţii)
  5. teama de consecinţe neplăcute (teama de eşec, de pedeapsă)
  6. ambiţia
  7. trebuinţa de statut ridicat .

Interesele sunt înclinări şi preocupări pentru anumite situaţii ale mediului. În cursul dezvoltării individuale, ele devin mai mult sau mai puţin permanente şi dirijează cu predilecţie persoana spre un anume complex de situaţii exterioare, determinând desfăşurarea activităţii în anumite direcţii, mai mult sau mai puţin constante.  

R. Terman leagă interesele de efortul voluntar atunci când afirmă că voinţa este mânată spre acţiune de puterea dinamică a intereselor. La rândul său, M. Freyer face distincţia între interesele subiective (de exemplu, o persoană poate afirma că îi place cartea pe care a citit-o) şi interesele obiective (de exemplu, o persoană poate sta în faţa unei vitrine cu cărţi pe care le urmăreşte cu atenţie, din această situaţie putându-ne da seama că persoana în cauză manifestă interes pentru o carte anume sau pentru lectură). Ambele categorii de interese implică un proces afectiv în cadrul relaţiei subiectului cu obiectul, a cărei intensitate poate fi reprezentată continuum: la un capăt se află plăcerea, iar la celălalt neplăcerea (aversiunea). Între cele două extreme se poziţionează indiferenţa.

Optimum motivaţional se obţine prin acţiunea asupra celor două variabile care intră în joc: obişnuirea indivizilor de a percepe cât mai corect dificultatea sarcinii (prin atragerea atenţiei asupra importanţei ei, prin sublinierea momentelor ei mai grele etc.) sau prin manipularea intensităţii motivaţiei în sensul creşterii sau scăderii ei ( inducerea unor emoţii puternice, de anxietate sau frică, ar putea creşte intensitatea motivaţiei; anunţarea elevilor sau a subordonaţilor că în curând va avea loc o inspecţie a şefilor se soldează cu acelaşi efect).

Activitatea de învăţare începe pe suportul unei motivaţii extrinseci, care în mod treptat se poate transforma într-o activitate motivată intrinsec.

Pentru crearea motivaţiei este necesar să se prezinte elevilor scopul învăţării, să fie apreciaţi pozitiv şi încurajaţi să-şi realizeze scopurile vieţii, să li se arate progresele făcute, să li se trezească curiozitatea pentru ceea ce trebuie să înveţe, precizându-se sarcinile învăţării individuale în raport cu ritmul de muncă al fiecăruia. Exigenţa ridicată, recompensele şi activităţile extraşcolare sporesc motivaţia.

Reclame

Un gând despre &8222;Rolul motivaţiei în viaţa noastră&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s